muntele sau copilul neantului

se oprise. îşi scoase ultima ţigară, se uită puţin la ea şi se decise să o aprindă. ar fi vrut să o aprindă doar când termină, dar de o oră tot căuta o soluţie să mai urce ultimii 70m verticali care-l despărţeau de vârf. poate 100... urcase atâţia munţi în cei 27 de ani de când se apucase, dar parcă ăsta era cel mai lipsit de opţiuni. bine, tot timpul aşa zicea... trase un fum adânc în piept şi ridică iar ochii lui albaştrii spre munte... cât mai rămăsese din el. majoritatea fusese deja cucerit. era senin, toate colţurile de piatră de care se putea agăţa se vedeau clar... şi totuşi nu putea trasa o linie între ele, o linie chiar şi într-un zig-zag lung, dar care să-l ducă în vârf... mai trase un fum din ţigară. parcă totuşi ar păstra jumătate pentru Marele Final. se gândi că nu e bine că fumează acum... nu mai fumase de 2 zile, de când începuse escaladarea. vroia sa aibă plămânii cât mai goi, să poată respira cât mai bine. ştia însă că cei 7 ani de fumat îl afectau... iar 2-3 zile de abstinenţă erau mai mult un ritual decât o necesitate fiziologică. şi totuşi… se ţinea de el. se mai uită o dată spre vârf. ştia că o să-l cucerească! “până la urmă, îşi zise, nu era nici mai greu, nici mai uşor decât alţii deja escaladaţi”. mai avusese momente din acestea de cumpănă şi găsise în final linia care unea punctele stâncoase care îl duceau la destinaţia finală. se uită la bocanci. erau scrijeliţi rău de tot. aşa îi plăceau, întrebuinţaţi! întotdeauna ieşea la berea de după escaladare îmbrăcat de parcă urma să mai urce o dată muntele. puţinii lui prieteni îi ascultau cu plăcere poveştile... şi întotdeauna savurau momentul când îşi trântea unul din picioarele încălţate în bocanci pe masă, spunând: "şi când m-am opintit o dată, gata! eram în vârf!" vârful ăsta de acum nu putea deveni decât o altă aventură povestită dintr-un şir lung de alte povestiri muntoase. şi totuşi... după cele 4 cioturi ascuţite de stâncă pe care deja linia lui imaginară le unea, care era urmatoarea piatră de care să se agaţe?... îşi pipăi telefonul mobil. dacă ar fi avut semnal şi-ar fi sunat fetiţa şi ar mai fi amânat puţin momentul ultimului avânt spre ceruri. dar aşa… gata! se hotărâse să nu mai tot analizeze şi să tot traseze linii imaginare! “hai Victore! la fel ca şi pe Binga, iţi dai tu seama odată ajuns acolo...” îşi stinse ţigara de talpă. îi mai rămăsese mai puţin de jumătate. 3-4 fumuri victorioase tot mai trăgea din ea. la drum!, că din vârf lumea se vede mai frumoasă! spre “Il Grande Finale”!, cum îi plăcea lui să zică. ştia că mulţi folosesc expresia asta, dar el iubea italiana, aşa că o folosea cu plăcere, fără să-i pese că nu era original. apucă prima piatră care forma o mică treaptă în stâncă. prinse bine şi îşi trase corpul după el. încă un pas, încă un vârf de stâncă. e simplu. tot aşa, până spre Vârful final. se depărtă de porţiunea plată pe care se oprise. acum, sub el, se căsca hăul!... Udamala era un munte prăpăstios… dar lui aşa îi plăceau munţii. să poată să simtă sub el şi deasupra lui Neantul! el, Copilul Neantului. aaaa, aici era cea de-a cincea piatră pe care o căuta! şi uite-o şi pe-a şasea!, şi pe-a şaptea! gata! acum ştie, vede, simte cum cucereşte muntele! mai face un pas, şi încă unul! aşa! cu atenţie, spre Vârf!… prinse energie şi începu să se avânte cu mai multă poftă spre final! “abia am terminat ţigara şi trebuie să o aprind iar” se gândi zâmbind. deodată însă totul îngheţă! el, muntele, Neantul!... piatra de care se prinse, a câta să fi fost oare?..., îşi părăsi locul ocupat de atâtea secole şi îi rămase în mână!... albastrul ochilor fu acoperit cu repeziciune de negrul pupilelor dilatate de groază! surpriza neplăcută îi străbătu într-o miime de secundă tot corpul şi îl lovi cu putere! piatra care se odihnea acum în mână era rece! rece ca moartea care urma să îl înfăşoare în mantia ei… se reîntorcea în pântecele Neantului… el, Copilul Neantului… se uită spre cer în timp ce pământul îl trăgea spre el… mai avu timp doar să înghită… să înghită groaza care îl cuprinse… şi zâmbi…